Piata fortei de munca...

Ziua de azi a debutat sub auspicii favorabile - o lumina placuta razbatea de afara, Mihnea era foarte vesel in ciuda unor mucisori, ce mai - o toamna frumoasa. In drum spre gradinita am cantat, participantii la trafic au fost civilizati si zambitori. Mihnea merge azi la teatrul de papusi - bucurie maxima. Ajungem la gradinita si autobuzul era deja acolo, iar copiii se imbarcau. Fac o pauza pentru a descrie un pic peisajul - gradinita este separata de un gard de biserica. Biserica are 2 intrari, cea din spate - unde era parcat si autobuzul - este folosita si pentru accesul auto al preotilor. Revenind, am parcat masina pe trotuar aproape de autobuz, avand aproximativ 10 cm din masina in dreptul portii deschise a bisericii. Am aprins avariile. Am coborat cu Mihnea, m-am indepartat 3 m de la masina, l-am urcat pe Mihnea in autobuz si in mai putin de 1 minut m-am urcat inapoi in masina. In timp ce ma pregateam sa plec am observat un grup de copii ce se indrepta spre autobuz. Am decis sa nu pornesc motorul si sa astept sa se imbarce. EROARE FATALA!!!!!! Dupa ce copiii erau in autobuz am pornit motorul si ma asiguram inainte sa incep sa dau cu spatele, cand imi bate cineva in geam, ma uit – preotul. Deschid evident geamul, zambind si rostind cuvios “ Sarut-mana parinte!” si ma pomenesc cu o tirada referitoare la locul de parcare (stilul si vehementa mi-au amintit brusc de vecinii mei foarte toleranti si de claxoanele din miez de noapte cand isi gasesc locurile de parcare ocupate). Soc total, incerc sa ii explic ca am stat doar un minut, ca nu am plecat de langa masina si tot felul de scuze. Preotul a continuat apostrofarile.

Premize: Cred in Dumnezeu si in viata ce va sa vie, candva am fost altar boy, merg in continuare la biserica duminica, deci am un oarecare respect pentru institutie, valorile si reprezentantii ei. In fata evenimentului, trairile mele erau contradictorii:
- rusine fata de preot
- soc fata de reactia lui
- nedumeriere si un pic de revolta fata de acuzatii si vehementa (sunt recunoscut pentru spiritul meu revolutionar si reactiv).
Mi-am cerut scuze inca o data, parintele a continuat cu torentul de acuzatii. Atunci mi-am luat inima in dinti si pe un ton extrem de civilizat, si foarte temperat de soc (total necaractersitic pentru mine) am inceput sa explic ca imi cer scuze si ca totusi ma asteptam la un pic de toleranta avand in vedere situatia si natura profesiei dominiei sale. Parintele si-a continuat tirada si a spus ca nu am nimic in cap si ca deturnez de la cauza. Am invocat vecinatatea cu biserica, profesia domniei sale si Dumenezeul –iubire si toleranta. NIMIC! Atunci, cum sunt destul de mandru (da stiu, e unul din cele 7 pacate capitale) de CV-ul meu, i-am replicat ca nu ma cunoaste si, ca urmare nu poate spune nimic depsre mine. Parintele a replicat ca nici nu vrea (intre altele fie spus, a participat la ceremonia de logodna) si ca nici nu se (in sens universal, nu personal) asteapta nimic de la mine. Panica, prieteni! O alta fata a crizei - Nu mai sunt locuri pe lumea cealalta! Recunosc ca, avand in vedere durata vesniciei ma cam sperie un pic perspectiva unui somaj pe termen atat de lung. Am vrut sa ii perorez un pic despre cele 9 fericiri, despre cum nu vrea Dumnezeu moartea pacatosului, despre faptul ca sufletele nu merg cu masina, ca in Rai nu exista locuri de parcare si ca numarul de inmatriculare B-01-GOD e luat pe termen lung. Nu am mai apucat pentru ca au intervenit niste parinti explicandu-i (+ injurii) ca greseste si preotul a plecat. Am parasit locul faptei cu socul si cu nedumerirea legata de viitorul meu loc de munca vesnica…