Cunoasteti deja angoasa mea cu poporul asta, comparatia cu strainatatea si revolta mea directionata spre Miorita. Exista in mine o lupta intre partea care vrea sa plece - cautind normalitatea si redirectionarea energiei ce se consuma zilnic in stresul authohton (functionari, trafic, smenareli, las-o ba ca merge asa..) si partea care e revoltata de ce se intampla in tara asta. Retineti, e inca revolta, nu scarba prezidentiala sau snobism - vreau sa schimb ceva pentru ca se poate. Zilnic lucrez, mai mult sau mai putin direct, cu oameni din aproximativ 40 de tari - toti diferiti, culturi variate, religii diverse, functii, caractere si educatii acoperind un spectru larg, varste intre 25-50, sexe in numar de 2! In contextul framantarilor mele din ciclul "avem o tara, ce facem cu ea?" i-am observat de-a lungul timpului. Vineri s-a petrecut o intamplare in UK care m-a facut sa scriu despre acest subiect azi. Pe scurt - lipsa de profesionalism la toate nivelurile, nonsalanta si indiferenta uneori frizind prostia si penibilul. Si atunci angoasa mea a luat amploare, nu cred ca trebuie sa dezvolt subiectul referitor la diferenta de calibru intre UK si Romania, dar de ce noi suntem cei care vrem sa mergem acolo si nu invers? Suntem mai inteligenti, mai adaptabili si totusi pozitionati mult mai slab in orice clasament. Cred ca, dincolo de diferentele de ordin economic, financiar si istoric, acolo exista o anume rigoare (a se intelege si educatie) si o structura - care corecteaza niste lucruri sau limiteaza consecintele cand cineva greseste. In Romania nu avem asa ceva. Sistemul nu te ajuta. Sistemul e manevrat de smecheri si din acest motiv nu exista progresul. Fiecare e orientat doar spre propriul interes, democratia consta in dreptul de a arunca sticle de plastic pe geam la stop si de a fugi de raspundere. Cred ca solutia ar putea veni din responsabilizarea societatii civile! Folosirea corespunzatoare si de ce nu, disciplinata, a creativitatii noastre ne-ar putea aduce mai aproape de locul pe care il meritam in istorie.
