Intr-o dimineata rece ma urc intr-un taxi. Dupa o conversatie spumoasa despre preturi, integrare in UE, efectul anotimpurilor asupra agriculturii, ajung la aeroportul HC. Privesc cu suspiciune tabela si ma indrept cuminte si resemnat spre check-in C. Aici, ce sa vezi (daca va intalniti cu Murhpy sa il felicitati din partea mea) toate ghiseele goale, numai cursa mea de Munchen este foarte populara si populata. O superba coada imi zambeste gales. Ma asez si ma simt ca ultimul om. In scurt timp scap de senzatie cu ajutorul a 4 cetateni onesti ce se inghesuie sa imi ia titlul prospat adjudecat... Evident un singur ghiseu. Dupa ce isi mai potolesc emotiile provocate de plecarea unei colege (doamnele de la check-in nu zboara?, nu de alta dar par atat de vii...) se mai deschide un ghiseu de business si inca unul de economy.
Ajung la ghiseu, imi dau bagajul la cala si cer o punga transparenta de plastic pentru...cosmetice – da, exista un mic metrosexual in noi toti (Miule nu esti singur!), un pic de strugurel cu nuca de cocos nu are cum sa faca rau. In plus nu se stie cand ai nevoie de buze moi si catifelate... Intr-un final ajung in avion, ma instalez confortabil, ma mufez la versiunea portabila a marelui NY si ma las purtat de Robbie Williams si al lui Mr Bojangles. Dorm si ma trezesc doar pt a manca sandwichul cu cascaval. Un domn prea prietenos si generos (130 kg presupun o anume jovialitate) incerca sa intre cu mine in vorba, dar fara prea mare succes. Din pacate, nici zambtele lui discrete si nici privirile galese nu ma incurajeaza prea tare. La momentul oportun solicita un pahar de vin rosu si apoi ma intreba de ce nu am cerut si eu. Probabil ca privirea mea de anti-alcool, l-a facut sa dea putin inapoi, dar sa revina cu un argument solid: stiu ca e cam dimineata, dar e atat de bun vinul rosu de Lufthansa... Pentru a completa tabloul : avea 40-45 de ani si citea Copiii capitanului Grant. Ploua la Munchen spre dezamagirea domnului care imi traducea ceva din germana, desi intelegeam perfect. Apoi, ca orice news-provider care se respecta, m-a anuntat ca nu mai ploua, dar soseaua e uda. Ne despartim fara regrete din partea mea.
Ma plimb putin prin aeroport si ma indrept spre poarta. Astept si ma imbarc. Primesc o carte de emigrare si imi aduc aminte de Ucraina...ce vremuri – a mai trecut un an. Ma urc in avion si incep sa lucrez ceva – o prezentare pentru un meeting- premiera pt mine.
Fara ca nimic memorabil sa se intample ajung la Manchester. Cobor din avion, imi iau bagajul si apoi sunt placut surprins sa aflu ca am un ghiseu numai al meu (Irlanda si alte tari), spre deosebire de toti ceilalti calatori din avion care formeaza o coada deloc de neglijat in dreptul inscriptiei UK and EU.
Un om de ordine se apropie de mine deschizindu-mi un nou culoar. Glumeste cu mine, fara sa intelg ce zice, iar apoi despre privilegiul meu de a avea un ghiseu la dispozitie. Deja ma simt mai bine decat in Germania, pare tipul meu de tara – oameni relaxati, care glumesc mult. Trec de mult mai seriosul domn de la pasapoarte. Ies din aeroport si ma urc intr-un adevarat cab. Ma napadesc amintirile de la nunta. Din nou o senzatie de familiaritate si confort, dublate de un sentiment ciudat de apartenenta la un loc in care nu am mai fost niciodata.
Impotriva tuturor predictiilor meteo, un soare lenes imi ureaza bun venit. Calatorind in taxi, departe de centrul orasului, ma las cuprins de visare pe un fond verde intens. Sa fie oare primavara?
Ajung la hotel, platesc taxiul si primesc drept rest 2 monezi oribile. Nu as vrea sa supar pe nimeni, regina e o doamna de treaba, dar banii sunt urati si le doresc sa treaca la euro.
Ajung la hotel si din nou sunt intampinat cu genul meu de ospitalitate –bancuri si ironii usoare.
Hotelul, un BW fara pretentii ma intampina cu un afis dragut – pereti vopsiti proaspat. Incerc sa ma indrept spre camera mea- 107 si inatnesc 102-103 104-105-106 -108, dar nic urma de 107. Intreb si aflu ca e mai departe, dupa niste usi. Intru in camera – mica, dar curata si bine utilata, am chiar masa de calcat si presa pentru pantaloni. Intru in baie si recunosc celebra chiuveta cu 2 baterii. Bine ai venit in Anglia!
In deschid bagajul si apoi plec putin in oras. Casele par la fel, dau un aspect unitar, dar nici pe departe uniform. Fiecare iti ramame in minte printr-un subtil detaliu. Pe strada ma intlanesc cu cei mai frumosi ochi albastri, dar toti sunt atasati unor creaturi inspaimantatoare. Contrastul e izbitor. Mult timp am fost convins ca Charles are o problema, dar acum as dori sa ma scuz si sa il felicit pentru Camilla. Diana – nu era din UK.
Ma plimb cam o ora, sunt departe de centru, dar ma simt atat de bine. Revin la hotel si ma pregatesc de meeting. Urmeaza 2 zile pline...
Ajung la ghiseu, imi dau bagajul la cala si cer o punga transparenta de plastic pentru...cosmetice – da, exista un mic metrosexual in noi toti (Miule nu esti singur!), un pic de strugurel cu nuca de cocos nu are cum sa faca rau. In plus nu se stie cand ai nevoie de buze moi si catifelate... Intr-un final ajung in avion, ma instalez confortabil, ma mufez la versiunea portabila a marelui NY si ma las purtat de Robbie Williams si al lui Mr Bojangles. Dorm si ma trezesc doar pt a manca sandwichul cu cascaval. Un domn prea prietenos si generos (130 kg presupun o anume jovialitate) incerca sa intre cu mine in vorba, dar fara prea mare succes. Din pacate, nici zambtele lui discrete si nici privirile galese nu ma incurajeaza prea tare. La momentul oportun solicita un pahar de vin rosu si apoi ma intreba de ce nu am cerut si eu. Probabil ca privirea mea de anti-alcool, l-a facut sa dea putin inapoi, dar sa revina cu un argument solid: stiu ca e cam dimineata, dar e atat de bun vinul rosu de Lufthansa... Pentru a completa tabloul : avea 40-45 de ani si citea Copiii capitanului Grant. Ploua la Munchen spre dezamagirea domnului care imi traducea ceva din germana, desi intelegeam perfect. Apoi, ca orice news-provider care se respecta, m-a anuntat ca nu mai ploua, dar soseaua e uda. Ne despartim fara regrete din partea mea.
Ma plimb putin prin aeroport si ma indrept spre poarta. Astept si ma imbarc. Primesc o carte de emigrare si imi aduc aminte de Ucraina...ce vremuri – a mai trecut un an. Ma urc in avion si incep sa lucrez ceva – o prezentare pentru un meeting- premiera pt mine.
Fara ca nimic memorabil sa se intample ajung la Manchester. Cobor din avion, imi iau bagajul si apoi sunt placut surprins sa aflu ca am un ghiseu numai al meu (Irlanda si alte tari), spre deosebire de toti ceilalti calatori din avion care formeaza o coada deloc de neglijat in dreptul inscriptiei UK and EU.
Un om de ordine se apropie de mine deschizindu-mi un nou culoar. Glumeste cu mine, fara sa intelg ce zice, iar apoi despre privilegiul meu de a avea un ghiseu la dispozitie. Deja ma simt mai bine decat in Germania, pare tipul meu de tara – oameni relaxati, care glumesc mult. Trec de mult mai seriosul domn de la pasapoarte. Ies din aeroport si ma urc intr-un adevarat cab. Ma napadesc amintirile de la nunta. Din nou o senzatie de familiaritate si confort, dublate de un sentiment ciudat de apartenenta la un loc in care nu am mai fost niciodata.
Impotriva tuturor predictiilor meteo, un soare lenes imi ureaza bun venit. Calatorind in taxi, departe de centrul orasului, ma las cuprins de visare pe un fond verde intens. Sa fie oare primavara?
Ajung la hotel, platesc taxiul si primesc drept rest 2 monezi oribile. Nu as vrea sa supar pe nimeni, regina e o doamna de treaba, dar banii sunt urati si le doresc sa treaca la euro.
Ajung la hotel si din nou sunt intampinat cu genul meu de ospitalitate –bancuri si ironii usoare.
Hotelul, un BW fara pretentii ma intampina cu un afis dragut – pereti vopsiti proaspat. Incerc sa ma indrept spre camera mea- 107 si inatnesc 102-103 104-105-106 -108, dar nic urma de 107. Intreb si aflu ca e mai departe, dupa niste usi. Intru in camera – mica, dar curata si bine utilata, am chiar masa de calcat si presa pentru pantaloni. Intru in baie si recunosc celebra chiuveta cu 2 baterii. Bine ai venit in Anglia!
In deschid bagajul si apoi plec putin in oras. Casele par la fel, dau un aspect unitar, dar nici pe departe uniform. Fiecare iti ramame in minte printr-un subtil detaliu. Pe strada ma intlanesc cu cei mai frumosi ochi albastri, dar toti sunt atasati unor creaturi inspaimantatoare. Contrastul e izbitor. Mult timp am fost convins ca Charles are o problema, dar acum as dori sa ma scuz si sa il felicit pentru Camilla. Diana – nu era din UK.
Ma plimb cam o ora, sunt departe de centru, dar ma simt atat de bine. Revin la hotel si ma pregatesc de meeting. Urmeaza 2 zile pline...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu